În sfârşit mi-am făcut puţin timp să-mi adun gândurile despre călătoria din România. Într-un cuvânt, Festivalul de Blues de la Sighişoara a fost extraordinar. Nu ne puteam dori un public mai bun sau gazde mai de treabă. De când cânt această muzică, în principiu fără să m-aştept la vreo recompensă, pot spune cu toată sinceritatea că nu m-am simţit niciodată aşa de apreciat ca la Sighişoara.
Am ajuns înainte de începerea festivalului şi ne-au întâmpinat cu drag Vali Răcilă şi Relu Haţiegan. S-a dovedit că eram cazaţi într-un hotel elegant din inima cetăţii – Casa cu cerb. Ne-am petrecut primele zile hoinărind prin oraş, cântând şi mâncând. Seara, mergeam la Hotel Fronius să cântăm într-un bar la subsol, cu o vârstă de peste 400 de ani, stăteam de vorbă cu Vali şi Relu şi cu oricine se mai nimerea prin apropiere. Am gustat pentru prima oară ţuică de prune – producţie locală. Asta ca o mică demonstraţie, unde se cântă blues, se găseşte şi băutură!
Oraşul este o fortăreaţă cu ziduri de apărare bine conservată – nu chiar genul de basm, ci mai degrabă genul serios de castel, cu ziduri mari care să ţină duşmanii la distanţă. Fortăreaţa este în vârful dealului, în centrul oraşului, şi şi mai sus pe deal se găsesc liceul şi o biserică veche. Mai este acolo şi o scară veche, acoperită, ce duce la biserică şi datează cam din 1670. Una dintre clădirile ce ies în evidenţă în Sighişoara este turnul cu ceas, din secolul al 14-lea, extins în secolul 16. Străzile cetăţii au piatră cubică şi ar părea că sunt infinite moduri prin care poţi ajunge din orice punct al cetăţii într-un altul – alei, tuneluri, scări – întotdeauna apare un mod nou, pe care nu-l observaseşi mai înainte. Un loc uimitor!
Locul spectacolului a fost sala de spectacole “Mihai Eminescu” – sală construită iniţial de comunişti pe gratis (adica fără costuri), ca mijloc de distracţie pe banii statului... ironia e că acum sala găzduieşte concerte de blues – atâta timp cenzurat de comunişti, când erau la putere. La sosire am dat interviuri nu la un canal, ci două canale de televiziune româneşti! Mike s-a apucat să înveţe un pic de română înainte să plecăm şi ne-a picat la îndemână la concert când am glumit încercând să spunem „noi suntem Little Brothers” în română. Ezit s-o şi scriu, fiindcă am învăţat doar s-o spun şi sunt sigur că dacă încerc s-o scriu fonetic, va ieşi ceva de genul „Ich bin ein Berliner” (n.t. „sunt din Berlin”). Publicul a fost foarte răbdător cu încercările noastre în română şi a părut a se simţi confortabil ascultând descrierile cântecelor noastre în engleză – chiar râzând la gluma inevitabilă cu banjo-ul!
Şi că tot vorbim de banjo – nici nu pot spune ce-am simţit când oamenii mi-au zis că este prima oară când văd sau aud live un banjo cu cinci corzi. Umilitor. Până atunci, nu mă credeam vreun fel de ambasador pentru ceva. Bineînteles că gândesc ca un provincial în privinţa asta, dar am crezut că toată lumea cunoaşte cultura americană, eventual o percepe chiar negativ... Clar, acest lucru e adevărat în ceea ce priveşte fast-food-ul, muzica pop şi politica externă slabă, dar nu e adevărat când vine vorba de country, blues şi muzică veche. Exporturile noastre de cea mai bună calitate, pe bune! În orice caz, concertul a mers strună – am cântat o mulţime de cântece, printre care „Cold Penitentiary Blues”, am dat praful de pe Mississippi Sheiks („Loose Like That”, „Sunset Waltz”, „Things About Comin’ My Way”), Sleepy John Estes („The Girl I Love”), Andrew Baxter („Bamalong Blues”, „K.C. Railroad”), Lottie Kimbrough („Going Away Blues”), Memphis Minnie („New Bumble Bee”, „What Fault You Find Of Me”) şi terminând cu interpretarea noastră a Sweet Papa Stovepipe – “Mama’s Angel Child”. Ne-au chemat pentru un bis şi am cântat “Viola Lee Blues” cu mulţimea bătând din palme şi strigând. Răspunsul entuziast la ceea ce este în mod fundamental o muzică obscură m-a mişcat – nu cred că vreunul din membrii Little Brothers a mai primit aşa aplauze vreodată.
Mike şi Kim au cântat frumos, desigur... Mandolina lui Mike a sunat toată noaptea, mai ales la „That Lonesome Train” – o altă melodie la care toată lumea a aplaudat şi cântat cu noi. Kim a fost o forţă a naturii, înspăimântător de bună la „New Bumble Bee” şi transcendentă la „Going Away Blues”. Am primit un răspuns neaşteptat la „Mother’s Prayer” – a început ca aplauze normale, dar apoi nu s-au oprit – s-au transformat în aplauze în cadenţă ce s-au întins peste tot şi au continuat. ACELA a fost un moment umilitor pentru mine – unul din mai multe, de fapt.
După concert am vorbit cu spectatorii şi am semnat autografe, apoi ne-am îndreptat cu toţii spre Hotel Sighişoara, pentru jamming post-concert şi pentru cheful generalizat. Am stat cu Junia, Alex, Ştefan, Traian, Cătălin, Irina, George, Roxy şi Gabriel – şi mai multă ţuică şi Ciuc! Am cântat puţin cu cei de la Crossroads – o trupă de blues-rock din Timişoara şi apoi ceva bass pentru Murali Coryell. A fost frumos şi oamenii mai voiau să asculte Little Brothers, dar locaţia a îngreunat lucrurile (nicio posibilitate de a amplifica mandolina sau vioara)... am mai încercat o dată într-o altă seară; aia a ieşit bine – detaliem mai încolo.
Seara următoare am fost la concert la Diane Blue şi Roberto Morbioli, apoi la Davina and the Vagabonds – toţi muzicieni deosebiţi. Am luat-o uşor în seara aia, aveam nevoie de voce a doua zi la prezentare... Nu m-am aşteptat ca fumul să devină aşa de invadator. Nu sunt un militant în ceea ce priveşte fumatul, dar o săptămână de fumat la mâna a doua te cam afectează până la urmă! Vocea mea e mai răguşită de la natură, ţuica n-a fost chiar de ajutor în această privinţă, nu ma îndoiesc, dar combinaţia dintre toate acestea şi ţigări începea să mă împiedice să cânt. Ne-am dus la culcare după concert, nu am mai stat la jam-session. Mike s-a dus până la urmă şi s-a distrat tare bine!
A doua zi era sâmbătă şi ultima zi a festivalului. Odihniţi fiind, am servit un mic dejun întârziat, ne-am plimbat, apoi ne-am îndreptat spre Hotel Sighişoara pentru prezentare. N-am vrut să mă axez prea mult pe chitară, muzica noastră nu se concentrează pe asta, aşa ca am abordat totul ca un spectacol unde oamenii pot pune şi întrebări. Cred ca am cântat cam 3 ore – melodii la banjo, oldies, country blues... am fost rugaţi să cântăm „Bamalong Blues” şi „Mother’s Prayer”. Am vorbit o grămadă despre unde se găseşte această muzică şi despre sursele originale. Unele cântece şi artişti erau bine cunoscuţi publicului – mai ales Robert Johnson, alţii erau mai puţin cunoscuţi, de înţeles, de altfel. Concertul din acea seară a început cu show-ul surpriză al lui Vali Răcilă şi Raul Kuşak, cu duete de pian-chitară de pe noul lor album „Handmade Blues”. După ei a urmat un trio din Belgia – Steven, Roland & Tony. Au cântat de toate şi a fost amuzant – absolut o joacă! Murali Coryell a încheiat festivalul cu cântece în forţă. După concert vorbeam cu nişte oameni despre înregistrările George Mitchell şi despre înregistrările live ale unor cântareţi amatori, despre care nu auzise nimeni. De exemplu, cântecul de închisoare „Rosie” – mi-a trecut prin cap şi am început să-l cânt. Dacă aş începe să-l cânt acasă, în mod spontan, oamenii ar începe de obicei să se uite la ceas şi la cea mai apropiată ieşire. În cazul de faţă m-am uitat în jur şi am văzut feţe foarte atente... nici că puteam fi mai şocat. Chiar nu programasem să încep să cânt – am făcut-o fără să mă gândesc şi apoi spunându-mi că trebuie să mă opresc imediat... în loc de asta, reacţia publicului mi-a dat aripi şi am început să-mi amintesc versuri.... le-am cântat pe toate pe care mi le-am amintit. M-am oprit; era timpul s-o pornim către hotel, şi asta a fost – prima oară când auzeau un cântec de muncă – şi doar din cauza mea – şi le-a placut! Ca să vezi!
În sus pe deal spre Hotel Sighişoara, la ultima jam session a festivalului. Până s-ajungem noi acolo, Davina and the Vagabonds cântau deja furtunos, iar locul era supraaglomerat. Jam-ul e mai degrabă electric şi se îndreaptă către o abordare mai modernă a muzicii. Mi-ar fi placut să particip la jam-ul mai mare de jos, dar am întrevăzut două posibile rezultate: 1) un jam electric pentru mine şi câţiva dintre ceilalţi participanţi la festival, lăsându-i astfel pe Mike şi Kim pe dinafară, sau 2) să cântăm acustic şi să riscăm să nu ne-audă decât cei de lângă noi. Nicio opţiune nu m-a atras, aşa că am venit cu o alternativă: să intrăm într-o cameră de conferinţe a hotelului şi să facem noi propria noastră jam session... ca pe vremuri! Sugestia mea i-a zăpăcit niţel pe cei de la hotel... banjo şi cântece de muncă, asta n-o mai văzuseră până atunci! După un cuvant de la Vali şi Jo (proprietarul hotelului şi sponsor al festivalului), totul a fost aranjat şi Little Brothers au început prima jam session alternativă din istoria Festivalului de Blues de la Sighişoara. O grămadă de tineri ne-au urmat de la subsol, şi pe măsură ce cântam au mai venit şi alţii să ne-asculte. Am profitat de ocazie ca să mai cânt „Rosie”, pe care o mai cântasem o dată în holul teatrului. De data asta am încercat să învăţ pe toată lumea cântecul aşa cum îl cântam noi – ce distracţie! Aceasta e o mică înregistrare:
Am mai cântat ce-am mai cântat, apoi lui Mike i-a venit ideea să organizeze un dans în careu. S-a dovedit că erau suficiente suflete curajoase cât pentru 4 perechi, aşa că i-am dat drumul. Mike a alcătuit un dans dintr-o serie de 4 paşi simpli, iar eu şi Kim am început să cântăm „Georgia Stomp”. Îmi pare rău că n-avem o înregistrare! Ăla a fost probabil primul dans în careu din Sighişoara, dacă nu din România!
Am mai cântat şi am mai băut şi-am mai râs... într-un final, pe la 5 dimineaţa, vocea mea a cedat şi am decis să ne luăm la revedere. Eram cu toţii obosiţi, şi poate ceva mai chercheliţi. A fost greu să spunem la revedere în dimineaţa aceea – cred că a durat cam până la 6 să ne despărţim şi să ne îndreptăm spre hotelul nostru.
A doua zi ne-am mai plimbat prin oraş. Relu s-a oferit amabil să ne ducă la un mall să mai facem ceva cumpărături. Kim şi cu mine am ascultat un cântăreţ la lăută cu cântece din perioada barocă. Apoi ne-am îndreptat spre casa lui Relu – încă un pic de muzică, ţuică şi mâncare. Vali şi Relu ne-au spus despre cum au început să înveţe blues prin intermediul canalelor interzise de radio, când erau mai tineri şi guvernul României era comunist. Dedicaţia lor pentru muzică şi pentru luminarea semenilor romanii este uimitoare. Singurul meu regret e că nu am venit mai pregătit – poate să fi venit cu mai multe banjo-uri şi să fi facut niste exerciţii de-adevăratelea – sau ceva în genul asta. Data viitoare, cu siguranţă.
Luni dimineaţa, Eugen, şoferul nostru cel glumeţ, ne-a luat din faţa hotelului şi ne-a dus la Cluj în timp record. Am ajuns acasă confortabil şi fără peripeţii, iar Rachel, soţia lui Mike, ne-a luat de la aeroport. Acasă, mama şi copiii mei ne aşteptau cu nerăbdare. E bine acasă, deşi mi-e dor de România şi de prietenii pe care ni i-am făcut acolo.

(Din partea Little Brothers - mulţumesc, Sighişoara Blues Festival!)